Interviu actual. A. Aftinescu – „Fă bine în Numele Domnului”

33 vizualizari

Levetic 25:35 „Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine.”

În secolul 21, când fiecare a doua persoană luptă pentru egalitate, libertate și pace, doar simplul gând la război pare nepotrivit. Însă, războiul a venit și a luat prin surprindere multe țări. Ca și creștini, trebuie să ne alăturăm cuvintelor lui Hristos care a poruncit să ne iubim vrăjmașii, să facem bine și răsplata noastră va fi mare ca fiind fiii Celui Preaînalt. (Luca 6:35)

Ne face plăcere să vă prezentăm persoana, care a investit nu numai timpul și resursele, dar și sufletul său în ajutor celor ce au fugit de atacurile armate din Ucraina. Despre slujirea pentru refugiați discutăm cu pastorul responsabil pentru regiunea de Nord, Alexandru Aftinescu.

De la începutul războiului v-ați aflat în cercul oamenilor care și-au părăsit țara fugind de război, uneori fără acte, fără bani și doar cu speranța în suflet. Ce v-a motivat să oferiți ajutor acestor refugiați?

Când am aflat despre războiul din Ucraina, am înțeles că acesta prezintă o problemă și este un dezastru pentru oameni. Dar, nu am început să adăpostim refugiați din primele zile, deoarece mulți plecau direct spre Chișinău. Pe 27 februarie am înțeles că războiul totuși se desfășoară în plină amploare și am hotărât, duminică seara, să scriem un anunț în internet, să contactăm voluntarii la vamă și să înștiințăm că suntem gata să îi primim pe cei care au nevoie de adăpost. În aceeași seară au sosit primii refugiați. Desigur am fost motivați de faptul că oamenii au probleme, oamenii sunt în durere, sunt în suferință și am deschis ușile casei de copii de tip familial unde sunt multe odăi și condiții de trai, începând astfel slujirea pentru acești oameni.

Cât de dificil este, din punct de vedere moral, să lucrați cu oameni care au suportat un asemenea stres?

Știți, în primele zile încercam să vorbesc aproape cu fiecare persoană, să îi susțin într-un mod oarecare pe cei care aveau nevoie. Dar, reieșind din faptul că nu am trecut prin ororile trăite de ei, nu am reușit să îi înțeleg pe deplin. O să spun astfel – în prima săptămână ochii mei erau uscați doar ziua, pentru că, practic începând de la ora 22 seara, și uneori chiar până la 4 dimineața, oamenii se opreau pentru o singură noapte ca să se poată odihni. Și astfel întâlnești acești oameni, încerci să îi calmezi, iar ei trezindu-se dimineața spun: „Noi am dormit atât de bine, e atât de bine aici, nu am auzit nici o sirenă sau alarmă, nici o explozie. Nu putem crede că suntem în altă lume.”

A fost dificil din punct de vedere moral, iar ascultând fiecare poveste observi cum începi a plânge involuntar. Este o stare imposibilă de transmis până nu o simți pe pielea ta împreună cu oamenii care au supraviețuit doar câteva zile de război. Tu stai alături de ei, vorbești, plângi împreună cu ei și încerci să îi încurajezi, să le dai măcar o mică speranță că totul va fi bine până la urmă.

Au fost cazuri când forțat ați fost nevoit să refuzați cuiva în ajutor?

În tot acest timp nu-mi amintesc să fi refuzat cuiva. Printre refugiați erau familii numeroase, grupuri separate de oameni. Unii veneau cu propriile mașini, alții erau aduși.

A fost un moment când o familie a sosit și mi-a spus: „Ni s-a dat numărul vostru de telefon și adresa. Prietenul meu a locuit aici și a spus că ne puteți primi și pe noi”. Nici nu m-am gândit să le refuz. Însă mi-au spus că au o problemă – fiul lor cel mic are varicelă. Probabil a fost singurul moment în care am stat la dubii – să accept sau să refuz? Când m-am uitat la acest bărbat, la soția lui, la copii, am înțeles că sunt dintr-o familie foarte săracă și nu merită să îi resping. I-am primit însă cu condiția ca fiul lor bolnav să stea doar în cameră, pentru ca alți copii care locuiau acolo la moment să nu fie molipsiți. Probabil am refuzat doar atunci când nu mai erau locuri. Pentru că dormeau și jos pe saltele, toate odăile fiind ocupate, iar alții erau gata să doarmă pe coridor, doar să se odihnească și apoi să meargă mai departe.

Și totuși, cum au reacționat cei din preajma dumneavoastră, vecinii, cunoscuții, la ajutorul care l-ați oferit ucrainenilor?

Cu siguranță reacția a fost foarte interesantă. Oamenii au o atitudine diferită la orice eveniment, pentru că fiecare percepe situația diferit. Aici au fost implicate și opiniile politice. Cineva a spus lucruri rele împotriva Ucrainei, iar cineva, dimpotrivă despre Rusia. Am fost nevoit să ascult toate acestea. Cea mai mare neînțelegere din partea oamenilor era faptul că refugiații își părăseau țara. Bineînțeles că nu le-o spuneau direct lor, ci îmi spuneau mie, iar eu trebuia să fiu în mijlocul acestui dezacord. Pentru mulți un obstacol major era faptul că refugiații veneau cu mașini scumpe. Practic, doar asta le-a mai rămas. Casele au fost distruse, depozitele unor afaceri pe care le dețineau au fost aruncate în aer. Mașinile au fost unicul lucru care l-au putut lua și pleca cu el. Nu consider asta ca fiind o problemă, privesc la faptul că am oportunitatea de ai ajuta pe acești oameni să-și revină. Au fost chiar și crize emoționale. Omenii trebuiau liniștiți, uneori prin administrarea calmantelor. Dar a fost și o bună parte din oameni care înțelegeau situația și răspundeau pozitiv la ajutor. Foarte mulți consăteni, chiar însuși primarul, au adus conserve, ouă, cineva aducea pâine, cineva dulceața a scos-o de la subsol. Unii ne-au susținut și ne-au încurajat, dar au fost și cei care, desigur, ne-au condamnat.

Cum au primit refugiații faptul, că ați oferit ajutor voluntar și chiar gratuit?

Aici au perceput în egală măsură. O să vă povestesc un caz. Când voluntarii au trimis la noi o familie, a doua zi ne-au spus următoarele cuvinte:

„Alexandru, încă nu ne vine să credem că poate fi adevărat. Am fost întâmpinați la vamă de voluntarii voștri, care ne-au dat și numărul dumneavoastră de telefon. Fiul nostru spunea că ceva nu este în regulă aici, e imposibil ca oamenii să-ți dea o cartelă cu număr, adresa, numărul de telefon al persoanei care ne va adăposti și să ne ofere condiții pe deasupra. Ne convingea să înnoptăm la benzinărie. A venit un voluntar și ne-a încredințat că putem veni aici. Și știi, plecăm acum, dar încă nu putem crede că asta a fost adevărat.”; La care eu răspund: „Da, e într-adevăr real, Dumnezeu ne încurajează să facem asta, iar noi împlinim chemarea, înțelegând că aveți nevoie de ajutor. Noi vă binecuvântăm prin asta.”

Desigur am avut parte în tot acest timp de emoții pozitive, lacrimi, despărțiri. Aproape fiecare familie care a plecat, a fost binecuvântată și au spus că vor trece pe la noi, cu siguranță, la întoarcere.

Care momente au fost cele mai grele în slujire și ce vi s-a părut mai ușor?

Probabil cel mai greu a fost întimpinarea refugiaților noaptea. Practic nu ai timp să dormi, să te odihnești. Bine că erau alături și alții care au fost receptivi și au venit să ne ajute. Telefonul meu era linia fierbinte și aveam puțin timp pentru somn, apoi trebuia să plec să îi întâmpin pe acești oameni. Nu ne-a fost greu să îi adăpostim, pentru că au fost implicați mulți alții, care veneau și schimbau cearșafurile, curățau casa, o dezinfectau. Undeva, desigur, se simțea oboseala, pentru că erau zile în care pur și simplu te deconectai de la toate, din cauza că te istoveai.

Ați regretat vreodată că ați început această lucrare?

A trecut deja mult timp, iar în această perioadă niciodată eu, soția mea sau alte persoane care au ajutat, nu am spus că regretăm adăpostirea refugiaților. Și astăzi primim multe mesaje, scrisori. Oamenii ne readuc aminte că au fost la noi și că ne sunt recunoscători. O familie, revenind la Vinnița, a trecut pe la noi, ne-au adus cadouri din Europa. Am stat la masă, la o ceașcă de ceai, am avut această părtășie. Prin urmare, atunci când vezi o astfel de încurajare, vezi rezultatul și recunoștința oamenilor, nu există nici un regret și nici o întrebare de ce am făcut asta.

Ați găzduit peste 600 de oameni și bineînțeles că ați auzit multe istorii. Care din ele v-a atins cel mai mult? Puteți să o împărțiți cu noi?

De fapt sunt multe istorii de așa gen. Ceea ce nu pot uita și astăzi este povestea unui grup de 15 oameni din Harkov, care au sosit cu două mașini, iar pe lângă asta au nimerit și într-un accident rutier pe drum. Au venit numai pentru o noapte. Acești oameni erau speciali, ei nu puteau auzi. Printre ei era și o fetiță, din păcate nu-mi amintesc numele ei, dar ea era traducătorul meu. Îmi amintesc clar momentul în care, în dimineața celei de-a doua zi, stăteam pe canapea și femeia care s-a așezat lângă mine, fără traducător a început să-mi explice prin ce au trecut la Harkov. Zece zile au stat în subsol. Prin gesturi îmi explica cum bombele cădeau de sus, nu aveau nici mâncare, nici apă, iar în timpul acestor zece zile nu știau unde să meargă. Lacrimile începeau să-mi curgă de parcă eram acolo cu ei. Apoi s-a apropiat și fetița și a ajutat puțin la traducere, era fiica ei de 8-9 ani. Când ne-am luat cu toții rămas bun, mai ales cu traducătorul meu, ea îmi spune: „Sunt atât de obosită deja”, iar eu îi răspund: „Ascultă, tu ești pentru ei acum o mare salvare, Dumnezeu ți-a dat dreptul să vorbești. Mama ta și ceilalți nu pot vorbi, sora ta aude, dar slab vorbește. Vezi tu, din anumite motive Dumnezeu a vrut ca tu să fii printre acești oameni”. Ea a fost de acord, a oftat, m-am pus în genunchi îmbrățișând-o, iar când i-am dat drumul, am văzut că mama ei plângea. Ștergându-și lacrimile am realizat că pentru oamenii surdomuți nu este așa ușor să plângă. Pentru ca ei să plângă trebuie să se întâmple ceva într-adevăr dureros. E greu acum să vorbesc despre aceste amintiri, așa că asta reculeg undeva din adâncul sufletului. Conștientizezi că ei au acest dezavantaj, dar felul în care au explicat prin ce au trecut și toate emoțiile transmise par incredibile.

Da, am adăpostit peste 600 de persoane. Din toate acestea înțelegem că putem face acest bine în numele lui Dumnezeu, un bine pentru ca ei să poată trăi în continuare. Suntem recunoscători și oamenilor care ne-au ajutat. Aceștia nu au fost numai consătenii, ci și mulți din prietenii mei.

You may also like...