De aproape 30 de ani, misionarul din orașul Vulcănești, Gheorghi Doțu, vestește Evanghelia poporului turc, cu sprijinul prietenilor și cu binecuvântarea lui Dumnezeu. În ciuda vârstei, care corespunde „oamenilor tari”, el își continuă misiunea cu o râvnă și o dragoste deosebite. Despre cum a început această slujire, despre provocări și binecuvântări, fratele Gheorghi împărtășește cititorilor noștri într-un interviu.

Frate Gheorghi, când și cum ați ajuns prima dată în Turcia și cu ce a început slujirea dumneavoastră în această țară?

În anul 1996, păstorul bisericii din orașul Vulcănești, Stepan Staucean, a format o echipă pentru o călătorie în Turcia. În ultimul moment, am fost inclus și eu în echipă. La 17 decembrie am plecat din Moldova, cu teamă și speranță. Această călătorie a durat aproximativ o lună.

Prima comunitate pe care am vizitat-o a fost în Istanbul; greu se putea numi biserică, era mai degrabă un mic grup de credincioși. Apoi am fost în Antalya, am vizitat Selçuk (lângă ruinele fostului Efes), Iskenderun (Alexandria Troade) și alte locuri. În acea vreme, în toată Turcia erau cel mult 300 de credincioși evanghelici. Și, bineînțeles, am vizitat toate cele 7 locuri unde erau situate bisericile menționate în cartea Apocalipsa, care au primit avertismente chiar de la Isus.

Pe lângă vizitarea bisericilor și cunoașterea misionarilor locali, ne ocupam în principal cu distribuirea de Evanghelii în diferite orașe. Au fost zile în care împreună am reușit să împărțim între două și trei mii de exemplare pe zi.

Deși Turcia este considerată un stat laic, potrivit datelor oficiale, 99% dintre oameni se consideră musulmani. Cum s-au raportat autoritățile la misiunea dumneavoastră?

De fapt, acolo este un procent foarte mare de atei: ei se consideră formal musulmani, dar foarte mulți nu cred deloc în Dumnezeu. În ceea ce privește autoritățile, în general se raportează la noi cu loialitate, atâta timp cât fanaticii locali nu îi pun împotriva noastră. Într-un astfel de caz, e mai bine să pleci: nu doar că pot împrăștia adunarea, dar pot și să te bată.

Au avut loc astfel de cazuri cu dumneavoastră?

Odată am organizat o evanghelizare împreună cu frați din Germania. Ei cântau în limba turcă și engleză. În acel moment, unul dintre fanatici a început să strige tare; am încercat să-l opresc și să vorbesc cu el, dar m-a lovit foarte puternic în abdomen. Din păcate, asemenea cazuri nu erau rare. Frații locali suferă și mai mult pentru Hristos din mâinile fanaticilor. Ni s-a povestit despre două cazuri în care au avut loc crime: a fost ucis un misionar din Germania și, de asemenea, a fost omorât un frate din Coreea de Sud.

Recunosc, nu sunt un om curajos, dar au fost momente când am fost atacați și Dumnezeu m-a întărit astfel încât mă simțeam puternic și curajos. Consider persecuțiile ca o dovadă că Îi slujim Domnului. „Pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni”, a spus El. Dacă nu avem potrivnici, atunci ceva nu este în regulă cu noi.

Vă rețineți uneori câteva luni în Turcia. Cum este acolo în ceea ce privește traiul, limba de comunicare, alimentația?

Găgăuza și turca sunt limbi apropiate, iar încă de la prima mea călătorie înțelegeam aproape tot, doar că a trebuit să învăț câțiva termeni. La început am locuit în subsolul unei biserici evanghelice armene. Acolo, desigur, nu erau deloc condiții. Dar, mai târziu, un frate din America a ajutat la reconstrucția bisericii și la amenajarea unui mic spațiu pentru locuit. În ceea ce privește mâncarea, la ei bucatele sunt foarte picante. Uneori vreau să iau orez simplu la cantină, dar există doar orez picant. În general, în meniu se găsesc orez, kebab și mâncarea națională – carnea de miel. Carnea de porc aproape că nu se găsește, doar în restaurante speciale.

Povestiți-ne, cum desfășurați serviciile evanghelistice? Vin oamenii?

Oamenii vin dacă îi invităm. De exemplu, odată am organizat o evanghelizare în sudul Turciei, unde s-au adunat peste două mii de persoane. În astfel de momente încercăm să împărțim cât mai multe Noul Testament. Odată, de sărbătorile de Crăciun, am bătut recordul: am distribuit peste 5000 de Evanghelii într-o singură zi. Ne-au ajutat foarte mult la organizarea evanghelizărilor diferite grupuri muzicale și coruri din Moldova, dar există deja și mici grupuri în bisericile din Turcia care ajută prin cântare.

Predică fie frații noștri din Moldova, fie oaspeți din SUA, iar localnicii își împărtășesc mărturia. Unii oameni privesc aceste evenimente ca pe o activitate de divertisment, dar sunt și dintre cei care vin la Dumnezeu.

Ați putea să împărtășiți exemple concrete de oameni a căror viață a fost schimbată de Domnul?

Da, dar fără a da nume. Cu un om am lucrat aproximativ patru ani. Era recidivist, fusese de multe ori în închisoare. A fost un proces lung și dificil, dar când a venit la Dumnezeu cu pocăință și mai târziu a primit botezul – toți se mirau. Când soția lui, pe atunci necredincioasă, a văzut schimbarea soțului, a spus: „Cum ați reușit să-l vrăjiți?!” El a devenit un alt om, de fiecare dată când ne întâlnim mă îmbrățișează, mă sărută, iar când face ceva greșit – își cere chiar iertare!

Apoi s-a pocăit un terorist care se pregătea să arunce în aer o biserică. El este originar din Tadjikistan, dar a făcut instruire într-una dintre bazele din Pakistan. Vroia să arunce în aer o biserică ortodoxă. Ne-am întâlnit de multe ori, am discutat despre viață și moarte, am citit și am studiat Cuvântul lui Dumnezeu. În cele din urmă, acest om a crezut, a primit botezul, s-a căsătorit cu o soră credincioasă, are o familie minunată și Îi slujește Domnului, nu teroriștilor.

Puteți să ne vorbiți despre rezultatele slujirii din ultimii 25 de ani? S-a schimbat ceva în mișcarea evanghelică din Turcia?

Suntem martori ai unor mari binecuvântări de la Dumnezeu în acești ani. Când am venit, erau doar 300 de creștini, acum în Turcia sunt cel puțin 10.000 de credincioși. Și nu sunt doar turci etnici. Foarte mulți iranieni dintre refugiații care locuiesc în Turcia s-au pocăit. Cu câțiva ani în urmă, au avut un botez la care aproximativ 200 de persoane au fost botezate! Există credincioși armeni, există vorbitori de limbă rusă din țările fostei URSS. În Istanbul, unde era un mic grup de credincioși, acum credincioșii evanghelici se adună într-o biserică armeană. Primul serviciu aici a fost în limba rusă, iar mai târziu a început și în limba turcă.

Acum, la ora 10:00 este serviciul în limba turcă, unde se adună până la 250 de membri ai bisericii, iar la ora 13:00 – serviciul în limba rusă, la care vin peste 120 de credincioși. Este, fără îndoială, o mare binecuvântare, dar trebuie să înțelegem că Istanbulul, împreună cu suburbiile, are aproximativ 20 de milioane de locuitori. Așadar, mai este cui să ducem Evanghelia.

În ce formă au loc serviciile în Turcia? Există diferențe? Și există colaborare între diferitele biserici evanghelice?

Rânduiala în biserici diferă: unele au un stil mai modern, altele seamănă mai mult cu bisericile noastre tradiționale. Principala particularitate este că se roagă foarte emoționat și cu voce tare, dar într-o limbă înțeleasă. Există psalmi în limba turcă mai moderni, dar sunt și cântări ca cele pe care le cântăm noi în Moldova. Însă toți sunt uniți de dorința de a veni să se roage, să-L laude pe Domnul și să asculte Cuvântul Lui. Toate bisericile sunt autonome. Totuși, acum există tendința de a forma o uniune comună. Un slujitor din orașul Izmir lucrează la această inițiativă, de aceea trebuie să ne rugăm pentru acest lucru.

Simțiți sprijin și ajutor din partea bisericilor din Moldova? În ce constă acesta?

Un ajutor foarte mare îmi acordă mie și altor misionari bisericile găgăuze, dar și alte biserici se implică. La noi vin grupuri de cântăreți, echipe pentru organizarea taberelor de vară, precum și cu misiuni umanitare în regiunile sărace ale Turciei.

Mai ales după cutremurul din 2023, frații noștri au depus un efort deosebit. Din februarie până în luna mai inclusiv, în fiecare săptămână, o echipă de voluntari din Moldova a venit în zonele din Turcia afectate de dezastru, aducând alimente, produse de igienă, îmbrăcăminte, lucruri călduroase și corturi.

O lucrare enormă o face misionarul din Ceadîr-Lunga, Anatolii Vasiloglo, care în prezent este coordonatorul lucrării găgăuzilor în Turcia.

Frate Gheorghe, din câte știu, nici drumul dumneavoastră către Dumnezeu nu a fost ușor?

Da, aveți dreptate. De fapt, provin dintr-o familie de credincioși. Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii bisericii locale, iar mama a fost credincioasă și a rămas singură după moartea tatălui meu, la vârsta de 26 de ani. Probabil știți că, în perioada URSS, copiilor sub 18 ani le era interzis să participe la adunări. Acest lucru a contat în faptul că nu L-am urmat pe Domnul încă din copilărie. Am mers la studii și m-am cufundat într-un mediu ateist, deși în inimă credeam că Dumnezeu există.

Mai târziu am devenit artist principal, responsabil de propaganda vizuală în sudul Moldovei, care cuprindea mai multe raioane. Mă ocupam cu mozaicuri, decoram monumente sovietice. Aveam o slujbă care nu îmi lăsa timp pentru Domnul. Totuși, mai vizitam biserica din când în când, mai ales când eram în Chișinău. Și, deși nu eram membru al bisericii, încercam să-i ajut pe credincioși.

La sfârșitul anilor ’70, m-am întâlnit cu A.M. Bîcikov (fostul secretar general al Uniunii Baptiste din URSS) pentru a obține autorizația de construcție a Casei de Rugăciune. Apoi m-am întâlnit personal cu Tarasov, adjunctul împuternicitului pentru culte din URSS, și autorizația a fost obținută.

Dumnezeu a continuat să bată la inima mea. În 1982, când am împlinit 38 de ani, m-am întors hotărât la Domnul cu pocăință și am primit botezul pe baza credinței.

Cum au reacționat cei din familie la această decizie?

Deși tatăl soției mele frecventa și el biserica baptistă, ea la început nu primea Cuvântul lui Dumnezeu. Pe atunci nu aveam Biblie. Drumul ei către Domnul nu a fost nici el ușor, dar am încercat să nu pun presiune pe ea, ci să fiu un exemplu. Soția este o persoană destul de educată: a absolvit Facultatea de Filologie a universității.

Timpul trecea, aveam deja trei copii, dar soția încă nu mergea la adunări. Eu continuam să mă rog și să cred. Odată, dimineața, a început să se îmbrace frumos, iar eu nici măcar nu am întrebat unde merge. Când am văzut-o la adunare, am fost foarte surprins.

În cele din urmă, ea s-a întors la Dumnezeu, a primit botezul și mai târziu a devenit conducătoarea grupului de rugăciune al surorilor. Avem cinci copii, toți credincioși. Două fiice locuiesc în Germania, una în București, iar alta este directoarea unui centru creștin din Vulcănești. Fiul nostru cel mare a fost și el credincios, dar, din păcate, a murit.

De ce ați ales o slujire atât de dificilă: periculoasă, departe de orașul natal, în afara confortului bisericii? Nu au existat și alte opțiuni?

Am fost ordinat ca diacon în biserica din Vulcănești în 1986, împreună cu Stepan Vasilievici (Stepan Staucean – pastor, fost secretar al Uniunii Bisericilor Baptiste). În 1991 aveam deja documentele pregătite pentru plecarea în SUA, dar Domnul mi-a spus: „Eu nu te trimit acolo!”

În 1993 aveam documentele pregătite pentru plecarea în Australia, și din nou am auzit același glas și am refuzat să mă mut. Au mai trecut încă trei ani și mi s-a propus să merg în Turcia. Atunci am înțeles că aceasta este chemarea lui Dumnezeu și am avut pace în suflet. De aceea, principalul motiv al slujirii mele în Turcia este chemarea. Consider că fiecare slujitor trebuie să fie chemat de Dumnezeu pentru o anumită lucrare.

Care sunt nevoile și provocările din slujirea dumneavoastră, pentru ce ne-am putea ruga?

Principala provocare a misiunii din Turcia este lipsa lucrătorilor. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm și, poate, să facem slujirea chiar și în sistem de rotație: trei luni un frate, apoi altul. În această țară încă milioane de oameni nu au auzit vestea bună. Iar misiunea noastră este să le aducem această veste.

Cu fratele Gheorghe a stat de vorbă P. Mihalciuc.