„Trebuie să se roage și să nu se lase”, – cu aceste cuvinte Isus începe pilda despre văduva săracă, care căuta dreptate la un judecător nedrept. Aceste cuvinte au fost de o mare încurajare pentru mulți creștini din toate timpurile, în căutarea lor după ajutor și sprijin în Dumnezeu, și găseau. Aproape 10 ani familia Armasari s-a rugat Domnului să le îndeplinească dorința tainică a inimilor lor. S-au rugat cu credință și îndelungă răbdare, până când Dumnezeu și-a revărsat din plin binecuvântările Sale peste ei. Am avut o întâlnire cu Sergiu și Lidia în casa lor, unde ne-au împărtășit cu drag retrăirile lor, dar și binecuvântările primite din partea Domnului.

Ați crescut în familii necreștine. V-ați pus vreodată întrebarea dacă este Dumnezeu?

Sergiu: M-am născut cu viciu cardiac și chiar am avut și moarte clinică. Aveam dureri de inimă mai tot timpul și mă întrebam: „Dacă Dumnezeu există, atunci de ce nu mă ajută?” Părinții s-au străduit să am parte de tot ce e mai bun, să fac studii bune, dar despre Dumnezeu nu îmi vorbeau. Eu însă mă îngrijoram foarte mult în privința la unde voi ajunge dacă voi muri. Atunci mi-am promis că atunci când voi crește, voi merge să slujesc în biserică (ortodoxă), fie chiar și în calitate de paznic, numai să fiu mai aproape de Dumnezeu.

Lidia: Eu și bunica mea câteodată mai mergeam la biserică ortodoxă. Trebuia să ne trezim la 6 dimineața și să parcurgem aproximativ 5 kilometri până a ajunge la biserică. Îmi plăcea foarte mult să mă uit la imaginile care erau desenate pe pereții acesteia. Una dintre ele mi s-a întipărit deosebit, reprezentând chinurile din iad. Cu groază priveam oamenii aceia care se aflau în chinuri amare și eram sigură că pe noi toți ne așteaptă asemenea soartă. Pe atunci încă nu știam că omul are dreptul la alegere, unde vrea să își petreacă veșnicia.

Cum, totuși, s-a născut în inimile voastre credința creștină evanghelică?

Sergiu: Mie mi s-a întâmplat asta pe când îmi făceam studiile la Institutul Politehnic. Odată ne aflam într-un auditoriu mare, unde încăpeau 5 grupe de studenți. Însă doar pe masa mea s-a dovedit a fi o invitație la biserică. Pe atunci eu deja căutam adevărul, așa că m-am bucurat. Eram convins de faptul că era invitație la vreo biserică ortodoxă. Cu mare greu am găsit casa pe strada Sf. Ilie, și când am intrat am fost de-a binelea surprins. Aici nu erau icoane, lumânări și începusem să mă îndoiesc că nimerisem unde trebuia. Mai târziu, când deja frecventam această biserică, am atras atenția că aici oamenii trăiesc zilnic credința, și nu doar în timpul slujbelor. Sigur, am avut și eu parte de lupte interioare și împotrivire chemării lui Dumnezeu. Totuși, într-un târziu am venit și m-am predat cu pocăință Domnului.

Lidia: Când m-am hotărât să încep studiile la Institutul Tehnic în Chișinău, îmi făceam griji, dacă voi reuși să dau cu bine examenele. Am început să mă rog lui Dumnezeu cum știam și să îi cer ajutor. Dumnezeu m-a ascultat. Am dat examenele și am fost acceptată. Dar, cum deseori se întâmplă, am uitat în curând de Dumnezeu. Trecuseră trei ani. Eu mi-am finisat studiile și m-am angajat. Odată, încercând să ajung la servici cu vreun transport spre Chișinău, am mers într-o mașină cu Petru Burcă, care era creștin. Mai era încă un frate acolo, pe nume Ștefan, de la biserica de pe strada Sf. Ilie 41. Ei mi-au vorbit despre credința în Dumnezeu și chiar au cântat cântări despre Dumnezeu atunci în mașină. M-au invitat la slujbă, unde am aflat mai mult din Scriptură, despre Dumnezeu și credință. Peste ceva timp m-am hotărât să-mi predau viața în mâna Domnului.

Cum v-ați cunoscut și ce anume ați găsit unul în altul, de v-ați hotărât să vă legați destinele?

Sergiu: Am cântat împreună doi ani în cor. Lidia cânta soprano, și respectiv se afla înaintea mea. Dar eu priveam pe lângă ea la balcon. Credeam că acolo era cineva pentru mine. Pe atunci nu eram prea duhovnicesc, de aceea puneam accent pe frumusețea exterioară. Dar după ceva timp de gândire, am realizat că frumusețea e amăgitoare. Important este ce e în inima omului. Când m-am hotărât să o conduc pe Lidia acasă, pur și simplu, ea a luat foarte în serios asta. Chiar și frații din biserică îmi ziceau: E o fată foarte duhovnicească, nu e de nivelul tău. Mai bine nici nu încerca! Dar eu vedeam în ea ceea ce mie atât de mult îmi lipsea. Era o fată serioasă, punctuală, implicată în diverse slujiri ale bisericii, avea o purtare exemplară. Și atunci mi-am zis: De ce nu aș încerca?

Lidia: După ce m-am pocăit, vedeam cum unii tineri din biserică se întâlnesc, și se despart. Eu mă rugam ca la mine să nu fie așa. Poate eram prea serioasă, dar nu înțelegeam de ce să fiu altfel. De aceea, când Sergiu se hotărâse să mă conducă acasă, eu am reacționat foarte rece și distant. Nu îmi doream pur și simplu să vorbim, glumim și după aceea să ne despărțim. De aceea, când s-a oferit  a doua oară să mă conducă, i-am destăinuit că în fiecare vineri am o zi de post și rugăciune cu privire la partenerul meu de viață. Dacă vrea să se unească la asta și după aceea vom mai vorbi despre asta. Ne-am rugat și am postit împreună. După ceva timp mi-a cerut mâna, și înainte de a-i da vreun răspuns, am continuat să mă rog și să postesc pentru a cunoaște voia Lui Dumnezeu.

Mai întâi a venit dragostea, sau voi, neavând încă aceste sentimente, ați lăsat totul în voia Domnului?

Sergiu: Mai întâi de toate căutam voia Domnului. Și această voie a Domnului o vedeam în a întâlni o persoană serioasă, duhovnicească, care m-ar ajuta și pe mine să cresc duhovnicește. Și Lidia era idealul meu în această privință. Ea umplea tot golul din mine. M-am încredințat Domnului, și după aceea a venit și dragostea.

Lidia: Mă străduiam să îmi controlez emoțiile până în momentul când voi înțelege în totalitate voia Lui Dumnezeu. Într-o zi am ascultat o predică la postul de radio Micul Samaritean, și anume prin acest cuvânt Dumnezeu mi-a spus ce ar trebui să fac. Atunci mi s-a umplut inima de pace și siguranță și, doar din acel moment am deschis ușile inimii pentru dragoste.

Din câte am înțeles, 10 ani nu ați avut copii, și tot acest timp v-ați rugat. Nu ați ajuns să disperați și să vă dezamăgiți? Poate trebuia să înfiați?

Lidia: Chiar și înainte de căsătorie, practicam post și rugăciune câte 2-3 zile, câteodată chiar și mai mult. Sigur că în această situație am procedat la fel, posteam și ne rugam. Am fost însă învățați în biserică că atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, trebuie să căutăm voia Lui și să fim gata să o acceptăm, oricare ar fi ea. Eu, clar lucru, îmi doream copii și mă rugam mult pentru asta, dar înțelegeam, că dacă Dumnezeu nu ne va răspunde, asta pentru că ne încearcă. Prin asta vrea să ne facă niște vase curate și să ne modeleze, să ne desăvârșească. De aceea nu eram disperați, întotdeauna ne încredințam în El.

Noi lucram în internatul din Cojușna și chiar aveam în gând să luăm copii de aici. De câțiva dintre ei ne-am atașat chiar de-a binelea. Dar de a-i înfia nici nu puteam să visăm la așa ceva. Pentru asta era necesar spațiu propriu locativ, pe care nu îl aveam. Chiar și veniturile pe cap de familie nu erau acceptabile pentru asta. Nu corespundeam cerințelor pentru a deveni părinți adoptivi. Ne rămânea doar să ne rugăm. Mă simțeam ca văduva din pilda lui Isus Hristos. Băteam, băteam  și credeam că Dumnezeu nu va trece cu vederea nevoia noastră.

Cum ați primit noutatea că Dumnezeu a făcut o minune, și ce spuneau medicii despre situația voastră?

Lidia: Un timp foarte îndelungat m-am tratat, am suferit trei operații. Permanent mi se indicau medicamente, care deja credeam că nu mai are rost să le primesc. Dar am continuat să mă rog de fiecare dată când trebuia să iau aceste medicamente. Ziceam: „Doamne, dacă ele nu mă vor ajuta, atunci fă așa ca măcar să nu îmi dăuneze”. După ceva timp, mă simțeam cam rău și am hotărât să merg din nou la medic. Am făcut uzi, și medicul mi-a zis că sunt gemeni, dar unul dintre ei se dezvoltă slab și e mare probabilitatea că nu o să supraviețuiască. Eram atât de fericită – întradevăr voi deveni mămică! După ceva timp, medicul investigându-mă din nou, mi-a zis încă o noutate – sunt trei!

Ceva mai târziu s-au început și îngrijorările. Medicii îmi ziceau că nu vor supraviețui, dacă nu întrerupem viața unuia dintre ei. Medicina modernă permite asta. Dar eu am zis că dacă Dumnezeu ne-a dăruit acești copii, atunci e în puterile și capacitatea Lui să îi păstreze. Nu am de gând să îmi iau responsabilitatea pentru un așa păcat. Mi-am pus nădejdea în Domnul. Mai târziu, când s-au născut deja copiii, absolut sănătoși, medicii nu încetau să se uimească. Neuropatologul, care ne preîntâmpinase că copiii vor avea cel mai probabil paralizie cerebrală, ne-a spus direct „Nu e meritul nostru, trebuie să mulțumiți Lui Dumnezeu”. Dar noi știam cui trebuie să Îi mulțumim.

Sergiu: Sigur că au fost și greutăți. Medicul ne-a zis că nu garantează nici măcar 1 % că totul o să fie bine. Ni s-a propus să avortăm primul bebeluș, și naștere prematură. Când ne-am refuzat, medicii ne-au numit fanați, spuneau că din cauza credinței punem în joc nu doar viața la toți trei copii, dar și a mămicii. După naștere, Lidiei îi scăzuse semnificativ tensiunea, cât și nivelul de hemoglobină. Câteva zile nici măcar nu a putut să se ridice din pat. Noi însă am continuat să ne rugăm și Domnul a pus-o din nou pe picioare.

Cum ați numit copiii? Au ceva trăsături deosebite ale caracterului sau sunt la fel?

Lidia: Copiii noștri la moment au vârsta de 4 anișori și 5 luni. Sunt foarte diferiți. Eugen e cel cu inițiativa. Strică tot ce nimerește pe mâna lui și după aceea încearcă să repare. Probabil va deveni inginer.

Sergiu: Nicoleta e o fetiță foarte curioasă și atentă. E mereu  prima care observă avioanele pe cer. De asemenea, ea prima a început să vorbească. Iuliana însă e energică, adoră să construiască puzzle și desenează foarte bine. 

Cum la momentul de față sunteți implicați în slujire?

Sergiu: Sunt diacon în biserica Isus Salvatorul, dar mai mult ne ocupăm de evanghelizare personală.

Dacă ați avea posibilitatea să spuneți doar 2-3 nevoi de rugăciune, care ar fi ele?

Sergiu: În anul care a trecut am propovăduit despre Cristos personal aproximativ la 1000 de oameni. Mă rog, ca în anul acesta mai mult de o mie de oameni să afle despre Domnul de la mine. Am făcut așa de puțin pentru Domnul, și viața zboară așa de iute. A-L mărturisi pe Isus cât mai multor oameni – asta e dorința mea cea mai mare.

Lidia: Ceea ce-mi doresc cel mai mult e ca Domnul să mă ajute să fiu un exemplu pentru copiii mei, ca să îi învăț să își pună o bază corectă în viață, să crească pentru Domnul. De asemenea, vreau să vă rugați pentru rudele noastre nepocăite, în special pentru părinții și fratele meu.

P.S Pilda  despre văduva săracă se încheie cu cuvintele: „Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, cari strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând”. Cei care au experiență în rugăciune știu că nu întotdeauna Dumnezeu răspunde imediat la ele. Întârzierea Lui, bazată pe previziune suverană, ne învață răbdare, încredere și ne maturizează la nivel duhovnicesc.

Haideți să învingem momentele de slăbiciune, neajutorare și descurajare în viața și slujirea noastră, amintindu-ne cuvintele Domnului nostru: „Să ne rugăm necurmat și să nu ne lăsăm”.

Autor: Petru Mihalciuc

Traducere de Carolina Balica