«Îl vor numi: Minunat…» Isaia.9:6

Nașterea Salvatorului lumii a fost marcată de mai multe întâmplări neobișuite și uimitoare:
– Zămislirea prin Duhul Sfânt;
– Vestea bună din partea îngerului Gabriel;
– Corul de îngeri care s-a arătat păstorilor;
– Steaua care a apărut pe cer;
– Oaspeții de vază care au venit din depărtări;
– Scăparea miraculoasă de Irod.

Numindu-l pe Hristos “Minunat” – ceea ce înseamnă neobișnuit, inexplicabil, uimitor – profetul Isaia nu are în vedere numai modul Său minunat în care a venit în această lume. Această calitate a Domnului confirmă și descrie viața și slujirea Lui. Învățătura lui Hristos este unică și uimitoare, ea i-a uimit până și pe rabinii evrei și pe filosofii greci. Minunile Lui, care au uimit poporul, au fost mari și unice. Bunătatea și compasiunea Lui față de oameni este incomensurabilă; moartea Lui este de neînțeles, iar învierea este miraculul divin.

Sărbătorind Crăciunul, contemporanii noștri încearcă să creeze o atmosferă de “miracol”, aprinzând luminile pe pomii de Crăciun și fațadele clădirilor, pregătind cadouri pentru copii și invitând prietenii la masa de sărbătoare. Omul încearcă să părăsească această lume a realității plină de dezamăgiri, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, și să se strecoare în lumea iluzorie a sărbătorilor de Crăciun. Dar sărbătorile zboară ca o clipă, după care iarăsi vin zilele gri, cu necazurile lor și cu răul triumfător și păcatul invincibil.

Nașterea Mântuitorului a avut un scop specific – de a le da oamenilor o viață lungă pe pământ și de a deschide ușile orașului din ceruri. Acest lucru este scris de apostolulul Petru: “Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un popor sfânt, popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. (1 Petru 2:9)

El a lăsat cerul strălucitor și a luminat cu lumina Sa grajdul sărac din Betleem, pentru ca să ne cheme în lumea minunată (uimitoare, deosebită), unde totul ne uimește cu o frumusețe nepieritoare și ne surprinde cu puritatea sfințeniei Sale.

Cine dintre noi nu a avut așa gând al unei lumi inaccesibile pentru noi, unde totul este mult mai simplu decât aici, unde sinceritatea depășește șiretenia, bunătatea acoperă răul și lumina înlocuiește întunericul?

În 1865, a fost publicată cartea “Alice în Țara Minunilor” scrisă de Lewis Carroll. Alice, o fetiță micuță, ajunge într-o lume fantastică unde trăiesc diverse personaje din basme. Prototipul principalului personaj a fost o fetița pe nume Alice, fiica profesorului universitar din Oxford, Henry Liddell. În această familie erau 10 copii, dar doi frați mai mari au murit de scarlatină.
Din această cauză, fata era deprimată și nu mai avea motive pentru a trăi. Evident, prin munca sa scriitorul a încercat să-i conducă pe copii și pe adulți din lumea reală la cea de basm, unde toți sunt mai buni. Dar în lumea fabuloasă a lui Lewis Carroll, răul continuă să existe. Alice trebuie să-i ascundă pe gărzile de cărți, care se confruntă cu moartea numai pentru că au plantat trandafiri albi în loc de trandafiri roșii.

Într-o dorință inconștientă de a atinge lumea divină, o persoană creează personaje de poveste și o atmosferă fabuloasă pentru Crăciun, de Paște și alte sărbători, așteptând un miracol. După cum a scris și preotul Alexandru Meni: “Un om știe ce e nemulțumirea și, uneori, chiar inconștiența, însă sufletului lui întotdeauna tânjește după un paradis pierdut”.

Orice încercări de restabilire a frumuseții și a armoniei paradisului pierdut de Adam și Eva de-a lungul istoriei omenirii au eșuat. Poți să întorci un paradis pierdut numai prin Fiul minunat al lui Dumnezeu care a venit în această lume. Acesta este singurul mod prin care Dumnezeu “ne salvează de împărăția întunericului și ne conduce în împărăția Fiului său iubit” (Coloseni 1: 13).

Domnul iartă pe cel care se pocăiește și îl primește în împărăția Sa și îi dă bucuria mântuirii pentru tot restul vieții. El ne dă o familie creștină, unde găsim părtășie și zidire, El se ocupă de nevoile noastre și ne protejează zi și noapte, ne umple inima cu speranța cu care nici măcar cele mai mari nenorociri nu ne înspăimântă.

În lucrarea “Statul” scrisă de către filosoful grec Platon, este un episod al dialogului dintre Socrate și Glavkon. Ei discută despre situația prizonierilor care sunt întemnițați într-o peșteră întunecată, în lanțuri. În spatele lor există un spațiu larg, iar călătorii poartă statui și tot felul de imagini ale ființelor vii, din piatră și lemn. Incapabili să-și întoarcă capul, prizonierii văd doar umbrele care de la aceste obiecte și le consideră realitate. Unul dintre ei totuși reușește să se elibereze și este uimit de cât de frumoasă este lumea reală decât cea pe care o vedeau în umbră. El se întoarce să-i convingă pe tovarășii săi să plece din peșteră și să vadă cu ochii lor frumusețea universului. Dar prizonierii nu l-au crezut și l-au ucis pe nefericit, rămânând întotdeauna în lumea umbrelor.

Fiind întors cu spatele la adevăr și la lumina venită de la Domnul Isus Hristos, omul modern, asemenea eroilor mitologiei lui Platon, vede doar umbrele distorsionate ale acestei lumi. Obișnuit cu cătușele “confortabile” ale păcatului, nu vrea să se întoarcă la Cel care îl iubește și îl așteaptă în Împărăția luminii și sfințenia divină.
Crăciunul este o sărbătoare care ne reamintește încă o dată că Minunatul Mântuitor vrea să ne scoată din împărăția întunericului și să ne aducă în lumea minunată și plină de lumină. Tot de ce avem nevoie este să aruncăm cătușele prejudecăților și neglijenței și, cu pocăință, să ne aducem inimile în fața Împăratului împăraților. Iubirea lui este atât de mare și minunată încât El “ne va ierta păcatele și ne va curăța de orice nelegiuire” (1 Ioan 1: 9). El va pune Împărăția Sa minunată în sufletul nostru și, la timpul potrivit, ne va conduce spre capitala acestei Împărății, Ierusalimul ceresc.
Crăciunul ne amintește că toți cei care acceptă împărăția Sa au pentru ce mulțumi Domnului în fiecare zi. Noi avem motive pentru bucurie și inspirație pentru slujire. Și, în final, noi avem ce pierde. Prin urmare, cu profund respect și credincioșie ne vom păstra speranța, reflectând prin viața noastră frumusețea Copilului Minunat!