Vestea despre faptul că, în timpul călătoriei mele în Marea Britanie este planificată vizita la biserica anglicană m-a făcut de-a dreptul să fiu confuz. În  mintea creştinului evanghelic baptist biserica anglicană de obicei, se asociază cu o clădire veche, cu o strictă liturghie, preot îmbrăcat în haine speciale şi desigur, teologie liberală. Primele impresii au confirmat aceste temeri.

După 40 de minute de călătorie pe drumul englez bine asfaltat, neobişnuit pentru noi, am ajuns în micul oraş Wharton, raionul Cheshire. Clădirea bisericii într-adevăr, a fost realizată într-un stil vechi conservativ din piatră, cu ferestre de lemn. În spatele amvonului puteai vedea o porţiune care în biserica ortodoxă o numim „altar”. În această încăpere alungită spre sala principală se aflau scaune vechi de lemn, masă pentru cina Domnului, cruci înălţate pe stâlpi speciali şi steaguri bisericeşti (praporii). Pe unul dintre pereţi a fost montată o orgă făcută manual, care, conform inscripţiei, a fost realizată în cinstea unuia dintre enoriaşii acestui templu care şi-a pierdut viaţa în primul război mondial. Pe ferestre erau pictate în stil ortodox imagini ale apostolilor şi ai altor eroi ai credinţei. La aceasta, cred, se termina „conservatismul anglican”. În sala principală în partea dreaptă a amvonului am văzut instrumente cu clape, chitare, micrifoane şi o grupă care conducea cântările de obşte. Pastorul Tim era fără sutană şi cravată: purta o cămaşă şi pulover.

Salutându-i pe cei adunaţi el, în primul rând a prezentat oaspeţii din Republica Moldova. Aflând în ce limbă vorbim, el a întrebat enoriaşii dacă careva dintre ei cunoaşte cel puţin un cuvânt în limba rusă. S-a găsit un tânăr care a ieşit în faţă şi a spus „Добрый день” şi „Спысибо”. După aceasta solemn şi prietenesc a fost intonat un imn şi rostită rugăciunea de binecuvântare. Au urmat câteva slide-uri despre Republica Moldova. În continuarea programului a avut loc interviul, moderat de însăşi pastorul. Necătând la engleza noastră „stricată”, oamenii din sală au reacţionat foarte activ, fie prin zâmbet, fie prin compasiune.

După câţiva Psalmi, unul dintre tinerii ajutori ai pastorului a avut o predică de la textul 1 Petru 2: 1-10. Predica semăna cu analiza exegetică a Scripturii şi conţinutul ei totalmente coincidea cu învăţăturile pure ale Evangheliei. După finisarea serviciului divin oamenii nu se grăbeau să plece acasă, comunicau între ei, se apropiau de noi, ne salutau, puneau întrebări. Puteai simţi inimi deschise şi sinceritate, dragoste pentru fiecare cuvânt.

Deja aflându-mă acasă la pastorul Tim, în timpul prânzului l-am întrebat: „Biserica voastră într-adevăr este anglicană?” „Biserica noastră nu doar că este anglicană – suntem o biserică evanghelică. Noi nu mărturisim multe postulate cum a bisericii anglicane moderne, precum şi a celei conservatoare istoric”, a răspuns el. „De ce atunci nu renunţaţi la denumirea de „biserică anglicană”?”, l-am întrebat uimit. „Dar care denumire este mai bună?”, a întrebat pastorul Tim. Primul meu gând a fost desigur „baptistă”. Dar aici mi-am amintit cât de liberale sunt unele biserici baptiste din Anglia şi am hotărât că nu merită să spun. „Noi desigur, putem să schimbăm denumirea”, – a continuat pastorul Tim, „dar aceasta nu schimbă esenţa. Nu trebuie să schimbăm denumirea, ci natura noastră păcătoase prin naşterea din nou. Mulţi la noi în Anglia au pierdut esenţa sa evanghelică, şi aceasta se referă atât la biserică anglicană, cât şi la cea baptistă, presbiteriană, metodistă şi multe alte biserici protestante” – a conchis el. Să contrazici o astfel de părere a fost pur şi simplu imposibil.

Mi-am pus întrebarea cum noi, creştinii evanghelici baptişti să nu ne pierdem esenţa. Cum să păstrăm acea imagine de creştin autentic, care cu preţ scump au câştigat-o străbunii noştri care au adus până la noi Evanghelia pură? Cum să nu ne „dispersăm” într-o mare nemărginită de secularism şi liberalism şi să nu rămânem închişi între pereţii tradiţiilor bisericeşti şi ale ritualurilor omeneşti? Apostolul Ioan spune: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.” (1 Ioan 3: 1).

În Europa de Vest denumirea denominaţiunii demult deja nu are importanţă. Identificarea credincioşilor mai degrabă, poate fi determinată prin faptul că, frecventează ei biserica evanghelică sau pur şi simplu biserica. Creştinii evanghelici în înţelesul lor au o închinare vie, neformală în cadrul serviciilor de închinare, inimile lor sunt pline de credinţă proprie, iar viaţa este dedicată Domnului. Şi chiar dacă cineva dintre ei nu poate să meargă într-o călătorie misionară – acolo „merge portmoneul lor”. Chiar şi cele mai grele circumstanţe ale vieţii nu pot să-i facă reci sau fără inimă în relaţia unii cu alţii. Întotdeauna se va găsi un cuvânt bun, zâmbet, iar problema persoanlă va rămâne în spate. De aceasta ne-a convins întâlnirea deosebită cu pastorul Peter al bisericii baptiste din Bulkington.

Zâmbind, cu braţele deschise el ne-a întâmpinat la uşa bisericii sale. Vesel şi binevoitor, a comunicat mult cu noi atât înaintea începerii serviciului, cât şi la sfârşitul acestuia. S-a interesat de viaţa în fosta Uniune Sovietică şi a mărturisit că, la vremea lui tot era un adept al învăţăturilor lui Karl Marks. După aceea, Domnul l-a chemat la salvare şi slujire. Cu compasiune şi inspiraţie s-a rugat pentru slujirea din Republica Moldova şi pentru nevoile noastre persoanle. „Ce om vesel şi sociabil!”, m-am gândit. Desigur, în Anglia aceasta este uşor unde totul e „Okay”: drumurile, salariul, medicina… ei nu pot să ne înţeleagă. După aceasta am aflat despre faptul că, soţia pastorului Peter suferă de o maladie foarte rară (polimialgie reumatică). Ea nu iese din casă, în mare parte, stă la pat, să prepare de-ale gurii sau să facă curăţenie în casă nici vorbă nu poate fi. Toate trebuie să le facă pastorul de unul singur. Simptomele acestei boli sunt: dureri musculare severe, apatie totală faţă de tot ce se întâmplă sau invers, comportament agresiv. Aici chiar şi medicina Marii Britanii este neputincioasă, dar Domnul îngăduie. În acelaşi timp, duminică dimineaţa pastorul trebuie să vină la biserică bucuros, plin de credinţă şi speranţă ca să transmită toate acestea oamenilor care îl ascultă. Oare nu sunt acestea semnele adevăratului creştinism evanghelic? Oare nu este timpul ca și creştinii evanghelici să alunge din ei „duhul necurat” de nemulţumire şi cârtire şi să ceară de la Domnul o inimă mulţumitoare şi veselă?

Nu scriu rândurile acestea pentru a pune la îndoială denumirea noastră istorică, ci din contra. Ca prin viaţa noastră sfântă şi dedicată, cu inima noastră bună şi deschisă pentru aproapele să demonstrăm înalta şi duhovniceasca autoritate a creştinului evanghelic baptist. Ca radiind cu lumină cerească, să aducem păcătosul de pe calea perzării la Unicul Salvator, care ne iubeşte şi ne mai aşteaptă.